Părinții joacă cel mai important rol în formarea copiilor, creșterea și dezvoltarea lor ca personalități. Familia reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile sale psihologice și sociale și împlinite etapele întregului său ciclu de creștere și dezvoltare.
Atât mama cât și tatăl, au același rol în evoluția și dezvoltarea psihologică a copilului. Este adevărat că rolul mamei este mult mai important și mai complex, însă și cel al tatălui este bine definit.
La copilul ante preșcolar, relațiile cu părinții, și mai ales cu mama, îl securizează afectiv și influențează în mod determinat întreaga dezvoltare fizică și psihică.
Părinții au stiluri diferite de educație a copilului: mamele tind mai mult spre precauție, ele încurajează securitatea, echitatea; simplifică mesajele și vorbesc la nivelul copilului; pun accent pe îngrijirea copilului, pe simpatie, grijă și ajutor bazat pe relații și percep lumea din jur în raport cu copiii lor.
Tații se exprimă mai sumar, direct și la obiect; adeseori încurajează copiii să încerce, să testeze lucrurile; încurajează independența, concurența, pun accent pe dreptate și îndatoriri bazate pe reguli; tind să se joace cu copiii și să perceapă copiii lor în raport cu lumea din jur. Un lucru este cert, că ambele abordări sunt necesare pentru maturizarea copilului.
Descoperirea propriului eu se poate afla în centrul unei crize specifice de dezvoltare numită „criza afectivă de la 2½ ani 3 ani”. Ea este declanșată de tendința copilului de a se manifesta autonom când se lovește de interdicțiile și acțiunile protectoare ale părinților.
Preşcolaritatea este stadiul cristalizării sentimentelor pentru părinți și chiar a dobândirii unei anumite maturități în trăirea lor. De exemplu, la 3 ani copilul o iubește pe mama foarte intens, acaparator, încărcat de gelozie, dar după 5 ani, după ce are deja o experiență a relațiilor cu părinții,dragostea lui pentru mama va fi puternică, dar calmă și însoțită de respectarea independenței ei.
Evaluarea schemei de atașament al copilului aflat la vârsta de un an este înalt predictivă pentru comportamentul copilului la grădiniță. Copiii care la vârsta de 4-5 ani dovedesc o relație de atașament sigură cu mama lor vor fi cooperanți, iubiți de ceilalți copii din colectivitate, plini de energie, pricepere și resurse.
Copiii cu relație de atașament anxioasă, evitantă vor manifesta comportamente ostile, antisociale, vor fi izolați afectiv și vor căuta prea multă atenție. Copiii cu atașament nesigur vor fi tensionați, încordați, impulsivi, cu sentimente de neputință, ușor de frustrat și vor cere multă atenție de la persoanele din jur.
Atitudinea tatălui față de copil este foarte importantă. Dacă tatăl este o persoană calmă, echilibrată psihic, copilul poate prelua prin imitație o serie de comportamente. Apare o diferențiere de roluri. Tatăl este cel care structurează atitudinea morală, este un
model ca valoare. Absența acestuia are ca efect sublimarea dorinței de realizare a copilului, structura personalității rămâne deficitară, incompletă. Copilul are nevoie de o imagine paternă. În lipsa sa, copilul își va crea un tată imaginar cu care va încerca să se identifice.
Factori de risc ce pot produce stres, pentru copilul zilelor noastre
Stresul poate provoca orice stimulent (indiferent dacă este stresant sau nu), în momentul în care persoana percepe factorul de mediu ca fiind tulburător sau neplăcut și are probleme de adaptare adecvată la acesta.
În doze mici și în situații care îl justifică, stresul este considerat normal la copii. De pildă, este normal ca cel mic să se simtă puțin stresat înainte de un examen important sau în prima zi de școală. Însă dacă cel mic devine stresat în permanență, există o problemă. Pentru a-l ajuta, părintele trebuie sa îl învețe pe copil cum să facă față stresului, astfel încât acesta să nu își găsească refugiul în mâncare sau, la adolescență, în alcool și substanțe interzise.
La bebeluși, stresul poate să apară în diverse situații precum: când nu este hrănit corespunzător, când nu doarme suficient, când e prea cald sau prea rece, când e zgomot, când e substimulat sau suprastimulat, când nu îi sunt îndeplinite nevoile de bază. Plânsul poate fi un simptom al stresului, dar nu întotdeauna. Să nu uităm că plânsul bebelușului e modul lui de a “vorbi” cu noi, așa că poate ne spune și altceva prin plâns decât faptul că e stresat.
Reacțiile obișnuite, ca urmare a situațiilor de stres, se vor diminua cu timpul, în cazul majorității copiilor. Copiii care au fost direct expuși la dezastre pot trece, din nou, prin stări de supărare; pot reveni comportamente legate de eveniment, dacă aceștia văd sau aud lucruri care să le reamintească de ceea ce s-a întâmplat.
Dacă cei mici continuă să fie foarte afectați sau dacă reacțiile lor periclitează activitatea școlară ori relațiile cu ceilalți, părinții sunt sfătuiți să se adreseze unui specialist sau să discute cucineva care are competențe în gestionarea nevoilor emoționale ale copiilor.
La copiii mici, posibilele surse de stres pot fi: faptul de a fi despărțit de părinți, faptul de a-și pierde jucăria preferată, mersul la grădiniță sau școală. O schimbare generală în felul de a fi este un indicator destul de bun al stresului – un copil care era foarte sociabil și jucăuș devine foarte retras, sau dimpotrivă un copil foarte liniștit devine brusc agitat și agresiv.
Deși copiii mici nu trebuie să decidă ce activități desfășoară și ce nu fac în totalitate, cunoașterea opiniilor lor poate fi foarte benefică pentru a detecta posibilele zone și evenimente care le pot stresa. Este important să respectăm „ritmul copilului”, să evităm comparațiile cu frații sau prietenii săi, să-i subestimăm calitățile sau să-i reprimăm abilitățile.
Situațiile stresante sunt evenimente obișnuite de-a lungul vieții, iar organismul nostru este echipat cu resursele necesare pentru a trece cu bine peste ele. Stresul intens însă necesită mai multă atenție din partea noastră.
Profesor Cocârneață Alina
