Importanța celor șapte ani de acasă

COPILUL- OGLINDA PĂRINȚILOR

Material realizat de înv. Mihaela Antonie

 

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la IMITAŢIE şi ÎNVĂŢARE, după modelul dat de părinţi. Educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, în primii 7 ani de viaţă, îşi pune amprenta pentru întreaga viaţă.

Meseria de părinte  este cea mai grea meserie din lume dar în același timp cea mai frumoasă și aducătoare de bucurie și satisfacții.

Împovărați de grijile cotidiene, părinții acordă, din păcate, din ce în ce mai puțin timp educației copiilor, comunicării cu ei, petrecerii unui timp de calitate în compania lor. Însă, unii părinți nu pierd prilejul de a le face câte ,,o lecție” de morală copiilor atunci când greșesc sau când primesc note mici la școală. Alți părinți, dimpotrivă, apelează la o protecție exagerată a copilului, ceea ce conduce la incapacitatea acestuia de a se adapta la cerințele societății.                                                                                                                                                                                                                                      Copilul, membru al unei familii mai mult sau mai puţin numeroase, trebuie să se adapteze noilor condiţii şi să acţioneze în conformitate cu ceea ce este de dorit din punct de vedere social, atât pentru stabilitatea familiei sale cât şi pentru păstrarea echilibrului în plan psihic şi social

Familia poartă cea mai mare responsabilitate pentru cum îşi educă copiii, dar multe dintre lucruri  îi scapă de sub control, deoarece acestea se învaţă din situaţiile concrete de viată

. Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară care se ţese în jurul copilului se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru fiecare dintre noi este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe care îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm scalele de dezvoltare, este suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem unicitatea, personalitatea, nevoile.

Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul s-a născut, în care creşte.

De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei  familii şi valorificarea acesteia.

Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveeţi un pian nu va face pianist”

(Mihail Levine).

 Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental.

Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.

Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în lumea lor, iar ei într-a noastră.

Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu.

Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele devenind intervenţii împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în funcţie de care îşi structurează personalitatea.

Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil care ştie să salute, să rostească acele cuvinte pe care noi, dascălii, le numim “magice”, şi-anume: “mulţumesc”, “te rog”, “iartă-mă”, etc., care se comportă politicos cu cei de vârsta lui, dar mai cu seamă cu adulţii.

Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în diferite medii ale societăţii. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur, decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.

Printre principalele aspecte care alcătuiesc “tabloul , unui copil „bine crescut” regăsim:

Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.

  • Comportamentul în public.

Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte

  • Comportamentul cu prietenii.

Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.

  • Înţelegerea normelor sociale.

Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.

  • Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.
  • Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.
  •    Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte.

În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „ celor 7 ani de acasă”.

Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui.

În familie copilul începe să se cunoască pe sine, să se definească prin jocul imitaţiilor, comparaţiilor şi îşi însuşeşte modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult, ca om pentru viitor.â.

Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă.       Această perioadă de timp este considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.

Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.

De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea.

 Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară.”

          Antoine de Saint-Exupery

 

 

No Comments

Post a Comment

Open chat
Buna,
Cu ce te putem ajuta?