Adela Hanafi a creat un spațiu în care să-și găsească un loc și copilul ei, atipic, în momentul în care a realizat că în niciun spațiu educațional din București nu reușea să-l integreze pe Kuky, băiețelul ei care s-a născut într-o perioadă în care România abia începea să afle că există și copii atipici. Mai târziu, grădinița în care Adela Hanafi, împreună cu sora ei, Irina, dar și cu pedagogi care aveau să-i rămână aproape până acum, a creat ceea ce știm a fi Asociația CONIL, un loc ce integrează copii cu deficiențe, alături de copii tipici.
Când, cum și de ce a apărut Asociația CONIL?
Adela Hanafi: Asociația CONIL a apărut în 2010, dar noi am început lucrul și pregătirea prin 2005. Istoria este una interesantă și, dacă privesc în urmă, cred că are cumva legătură și cu divinitatea și cu misiunea mea aici. Prin 90-91, eu am fost studentă la Cairo și, ca orice student în timpul vacanțelor, aveam nevoie să-mi suplimentez bugetul de la părinți. Atunci m-am angajat ca ajutor de educator la o școală pentru copii cu nevoi speciale.
A fost primul meu contact cu acești copii, pentru că în România comunistă noi nu îi vedeam, nu existau pe stradă, nu îi cunoșteam, nu știam nimic despre ei pentru că cel mai adesea erau duși în centre speciale, de unde nu nimeni nu mai afla de existența lor.
Pentru mine a fost un șoc primul contact cu copiii cu autism.
Am fost dintotdeauna o persoană foarte empatică, așa încât am rezonat extrem de bine cu ei și în foarte scurt timp mi-am dat seama că am niște calități pedagogice excepționale. Eu terminasem Business Administration, iar pregătirea mea nu avea nicio legătură cu asta, însă efectiv aveam un educator din Germania – o tipă destul de rigidă – și toți părinții și copiii erau de gâtul meu în permanență și se simțeau mai liberi să vorbească cu mine decât cu învățătoarea. Iar asta bineînțeles că mi-a dat aripi și mi-am descoperit vocația.
Într-adevăr, aveam o chimie cu fiecare copil în parte. Acolo am văzut cum se lucrează cu ei, că unii dintre ei sunt chiar minunați și, deși nativi vorbitori de arabă, reușeau să susțină lecțiile numai în engleză și, dincolo de diferitele comportamente cu care nu eram obișnuită, ei reușeau să aibă și performanțe intelectuale de multe ori. N-am știut că, mai apoi, după întoarcerea mea în România, aveam să am propriul meu copil cu nevoi speciale. Deci, cumva, ce spuneam despre Divinitate se confirmă, pentru că era o pregătire a mea pentru ce urma să se întâmple.
De ce erai la Cairo?
Adela Hanafi: Tatăl meu lucra acolo în perioada aia, era consilier, șeful Agenției Economice de la Cairo. Deci diplomat. Așa am ajuns și eu în Egipt. Am studiat în engleză, părinții mei s-au întors în țară la doi ani după ce eu am intrat la facultate, iar următorii doi ani a trebuit să rămân singură acolo și să merg la cămin, un loc pentru copii creștini. A fost minunat, dar a fost și momentul în care eu am început să învăț araba, pentru că unii nu vorbeau engleza. A trebuit să mă adaptez și am făcut-o repede.
Când m-am întors în țară, a apărut minunea din viața mea. A apărut Kuky, care a fost un copil cu ADHD. Nu a fost foarte simplu în primii ani de viață.
Când ți-ai dat seama de problemele copilului?
Adela Hanafi: Chiar de la naștere. Se pare că a avut o hipoxie, mi s-a ascuns o perioadă, dar mi-am dat seama foarte repede. A fost un copil hipotonic, deci a stat târziu în fund, a mers foarte greu, a vorbit pe la 4-5 ani și, chiar și așa, cu dificultăți. Însă făcea progrese, iar eu am stat în permanență în spatele lui.
Din momentul în care Kuky a apărut în viața mea nu a mai existat niciun moment în care să stăm despărțiți. Până când el a dispărut din lumea aceasta nu a existat niciun moment în care noi să stăm departe unul de altul.
Citește întregul material realizat de Monica Tănase, life.ro, aici.
